travelmotion.ro

Ahile si Semimaratonul International Bucuresti

Trei intepaturi la tendonul lui Ahile care m-a suparat de vreo doua saptamani, m-au facut sa stramb din nas imediat ce m-am ridicat din pat. Hainele erau pregatite cu o seara inainte, numarul atarnat de tricou, chip-ul legat de pantofii de alergare cu care decisesem sa iau startul.

M-am hotarat sa alerg cu cele mai noi incaltari din arsenal, niste Asics-uri cu vreo 500 de km la bord, desi le banuiesc ca de la ele vin intepaturile care m-au facut sa ma indoiesc pentru o secunda ca voi termina al treilea semi-maraton din viata mea de sportiv amator.

Cel mai bun timp? O ora si 47 de minute. In metrou deja nu ma mai gandesc la asta. Trag cu ochiul la ceilalti alergatori cu sacul alb si insemnele Petrom care se indreapta cu totii spre Izvor. Imi vine in minte panta de pe Calea Victoriei. Mi-a dat batai de cap doar la a doua tura la maratonul de acum doi ani. Si totusi parca ar fi frumos sa ajung la finish sub 1:47.

Vremea se anunta buna pentru alergat. Poate putin cam prea cald pentru gustul meu, mai ales spre final cand termometrul se va duce impasibil spre 20 de grade. Ajuns la Izvor, ma intalnesc cu un prieten care se afla la primul lui semi-maraton. Ma gandesc la bucuria pe care o va resimti cand va trece linia de finish si il invidiez putin. Imi amintesc de primul meu semi. A fost tot la Bucuresti dar mai spre toamna si cel mai greu antrenament dinainte de acel semi, o alergare de 18 km,  a fost chiar in ziua cununiei mele, fapt care m-a facut sa vin in fata reprezentantului starii civile mirosind a Bengay. Imi amintesc ca atunci cand am trecut linia de finish, am fost atat de bucuros incat mi-a parut rau ca s-a terminat.

Revenind in fata Casei Poporului, m-am incadrat in culoarul corespunzator numarului meu si am asteptat startul cu multe semne de intrebare. Nu stiam ce sa fac. Pe de o parte adrenalina imi dicta sa incerc sa fac un timp cat mai bun. Pe de alta parte tendonul lui Ahile ma durea si cand stateam nemiscat. Simplul fapt ca vedeam baloanele pacemakerilor de 1:45 ma intimida putin. Nu ma simteam in forma maxima si stiam cat am suferit cand am alergat 1:47. S-a dat startul si am pornit ceva mai tare decat am planificat. Mi-am gasit ritmul cu ajutorul unui alergator care avea tricou de participant la Maratonul de la Roma. El m-a dus intr-un ritm constant pana la Arena Nationala. Apoi a incetinit si am incercat sa mentin tempo-ul alergand in trena altor participanti insa mi-a fost tot mai greu sa mentin ritmul de pana atunci. Aproape pe nesimtite am ajuns din nou in zona Casei Poporului si mi-am amintit de ce imi era teama de Calea Victoriei. Urcusul de acolo nu a fost atat de grav, in special multumita suportului oamenilor adunati pentru cursa de stafeta, insa imediat ce am facut dreapta pe cheiul Dambovitei, dupa ce am iesit de pe Calea Victoriei, a inceput zona cea mai crunta. Suport zero, soare arzator pe alocuri si in plus plumbul pus in picioare de urcusul din ultimul kilometru. Apoi a intervenit dorinta de a scapa de suferinta generata de fiecare pas care lovea asfaltul. Vedeam podurile de peste Dambovita si speram la fiecare dintre ele ca traseul ne va forta la stanga, spre linia de finish. Insa treceam pe langa poduri ca pe langa stalpii de iluminat public. Fiecare pod pe langa care treceam turna plumb in picioarele mele greu incercate si lovea necrutator in tendonul lui Ahile care parca era strapuns de cate o sageata la fiecare lovitura in asfalt.

In linistea de pe chei am verificat ceasul si am inceput sa fac calcule. Am estimat imediat cam cat as putea pierde pe km pentru a ajunge la final sub 1:47. In timp ce am concluzionat ca este rezonabil sa alerg la 5:30/km am auzit tropotul grupului care urma pace-makerii de 1:45 si m-am mai motivat putin. Era poate kilometrul 18 si acela a fost momentul in care cred ca antrenamentele de maraton si-au spus cuvantul. Am realizat ca mai erau doar 3 km in care trebuia sa mentin un ritm de 5:00 minute pe km. Este un ritm rapid pentru mine insa 3 km nu este o distanta iesita din comun, chiar si cu dureri la tendon. Am alergat un km si jumatate cu pace-makerii de 1:45 si apoi am incercat sa-i depasesc. Cu un ultim efort am reusit sa trec linia de sosire in 1:44:41. Bucuria acestui record personal sper sa atenueze nitel tristetea din zilele urmatoare in care sigur voi pasi mai ciudat si in mod sigur nu voi mai putea alerga.

semi-bucuresti

Semi-maratonul International Bucuresti a fost un eveniment organizat cel putin la fel de bine ca orice intrecere similara dintr-un alt oras european. Ora de start este foarte buna, evitandu-se pe cat posibil temperaturile exagerate. Ce pot spune ca mi-ar placea in plus fata de ceea ce exista deja este cronometrarea intermediara la fiecare 5km. Insa in afara de asta cred ca echipa de organizare face o treaba extraordinara. Acoperirea din presa in schimb este de tot rasul, insa pana la urma orice popularizeaza sportul si miscarea de masa este un lucru bine-venit. Semimaratonul International Bucuresti poate ajunge in cativa ani o competitie de anvergura si un imbold pentru turismul in Bucuresti, fiind in concurenta doar cu Maratonul de la Copenhaga si cu cel de la Riga. Asadar sper ca in cativa ani sa vad turisti din toata Europa venind si sa alerge semi-ul din Bucuresti pe langa cei care vin in capitala pentru bere, fete frumoase si viata de noapte.


2 Comments

  1. Pingback: Mic dictionar de acronime pentru alergatori – travelmotion.ro

  2. Pingback: 5 modalitati de a trece mai usor peste accidentari – travelmotion.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *